Vreau cu ardoare mangaieri. Mai vreau si povesti. Nu ma intereseaza daca au un fir narativ veridic sau nascocit. Cand zic ca vreau povesti, in realitate vreau sa-ti simt sunetele emanate si caldura din interior. Nu te vreau virtual, te vreau palpabil, adevarat. Acum nu mai vreau detalii infime iesite din prisma actului sentimental. Candva mi s-a parut ca te-am auzit spunandu-mi cum te-ai saturat de masti; ca vrei o mica escapada din profanul vicios al adrenalinei curente pe sosea. Poate e o minciuna. Poate ca, de fapt, nu ai indraznit sa-mi spui mie, cat si tie insuti, in viu grai ceea ce ascunzi sub o lipsa de exprimare catarctica. Sau poate asta vroiam eu sa aud. Am o dorina de a fi spectatoare la drame. Nu cele create voluntar, ci cele existente chiar si atunci cand nu vrem sa existe, cand ne mascam in simplu si obisnuit.
Vreau ce vreau... si gandul imi revine la tine. Nu te vreau temporar, te vreau pentru zile care sa-mi para vesnice. Desi inca nu te cunosc. Acum ma refer la tine ca si trecut, tot ceea ce am avut parte fizic si mai mult de atat, cat si ceea ce-mi doresc, la nivel imaginativ, sa tot am. Te vreau langa mine in fiece noapte. Sa-mi fii lumina si intuneric. Dulce si amar. Sa fii sexual si rece. Sa fii orice si atat. Doar sa fii, nu sa existi. Sa te manifesti cumva. Vreau sa avem jocurile noastre de copii-adulti. Nu te vreau dus de moara indiferentei, neoprita. Nu te vreau un robot. Te vreau uman. Poate astfel imi zici ca te doare, dar altfel ma doare pe mine sa vad cum te dezumanizezi. Cum te ascunzi in fiece zi, la nesfarsit apeland la vechile mijloace searbade de a atinge un gram de multumire.
Te simt pulsandu-mi in vene, inotand in acvariul fiintei mele. Impartim locuinta fizica si totodata noi doi o transcendem, iar astfel ne atingem sufletele. Imi place atunci cand imi saruti porii pielii cu limba, ca si cum ar fi o alta gura acolo ce s-ar dori gustata prin joc de miscari. Ador sa-ti simt glasul si muscatura buzei de jos cand simti fiorii mei ca facand parte din tine. Imi saruti fiece centimetru al corpului si apoi ma abuzezi subit. Imi profanezi comorile pe care tocmai le-ai ingrijit atat de maiestrit. Stii ca-mi pierd controlul, chiar si de-as vrea sa ripostez. Ma las purtata de tine... prin tot. Te las sa ma detii in orice mod posibil. Sa ma sfasii pana tip. Apoi te opresti si ma lasi sa te detin eu. Imi place sa-mi plimb unghiile ferm si apoi mai apasat pe piela ta dura, masculina. Totul se stinge, notiunea de timp exista in alte minti decat ale noastre. Nu mai simtim ca existam doar fizic, ci alegem sa dam drumul la realitatea halucinatorie ce o traim. Traim si ceea ce nu am perceut ca fiind "real".
Ramanem amandoi unul inclesat in abisul celuilalt. Nu e o poezie triviala, in care crezi ca a iubi inseamna un ideal si ca noi doar ne amagim suferind in mod dependent de un suflet ce nu-l vom putea atinge niciodata. Acum e real. Daca il traiesc, il simt, il respir, inseamna ca e real. Are toate caracteristicele necesare sa fie numit demn de existenta. Atat cat e. Timul nu mai exista. Noi nu mai avem control acum, dragule.
" Spui prostii, exagerezi," imi murmura el.
Il ascult curioasa - desi, cumva, simt acea senzatie de frustrare, de neacceptare din partea lui. E ca si cum ai vrea ca persoana cu care iti imparti o parte din tine (poate chiar toata, uneori), sa nu se mai hraneasca egoist cu bucati din tine. Dar aici nu mai cer nimic. Stiu ca nu putem fi la fel, putem doar sa ne simtim astfel.
A iubi e atat de... complex. Traiesti o viata intreaga, si, de fiecare data, afli ca e mai mult decat ce ai trait. E ca un loc interminabil. Pentru mine, iubirea - acest termen, sau unul dintre termenii folositii foarte frecvent si mai ales, abuzat in mod stupid, ca o piesa de teatru, o melodrama - inseamna un ideal divin. Suna prea teribil de perceput pentru simplitatea umana. Adica, de ce sa vrei lucruri atat de irationale? Ahh, transrational, imi place mai mult termenul asta. Face ca perceptia noastra sa poata acumula mai mult decat banalul din existenta. Deschidere totala a unei fiinte in fata celeilalte. Ca o camera ce se lasa inundata de o mare. Tu in mine si eu in tine. Amandoi intr-unul. Dragostea e Intreg. O parte a unui intreg nu se va simti niciodata cu adevarat implinita, in lipsa celeilalte perechi ale sale. Totodata, acea parte e un intreg la randul sau, unul mai minuscul. Acea parte ce vesnic tanjeste dupa o completare a ceva, avand mereu senzatia unui gol intern. Golul ala sunt eu. Iar tu esti o reflexie de-a mea. Avem oglinzi peste tot, dar nu ne privim decat superficial in ele, mult prea fizic.
Si cred mai mult de atat despre dragoste, iubire, sau orice alt sinonim... Dupa cum simt, cred mai mult... Candva, o sa stiu sa-ti arat, sa-ti descriu si sa te fac sa intelegi. Sau poate ca si tu o sa te faci inteles...
Acum las iluziile sa devina realul dorit.
E timp, fiindca ceasul nu exista cu adevarat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu