Ganduri despre "noi"

Vreau cu ardoare mangaieri. Mai vreau si povesti. Nu ma intereseaza daca au un fir narativ veridic sau nascocit. Cand zic ca vreau povesti, in realitate vreau sa-ti simt sunetele emanate si caldura din interior. Nu te vreau virtual, te vreau palpabil, adevarat. Acum nu mai vreau detalii infime iesite din prisma actului sentimental. Candva mi s-a parut ca te-am auzit spunandu-mi cum te-ai saturat de masti; ca vrei o mica escapada din profanul vicios al adrenalinei curente pe sosea. Poate e o minciuna. Poate ca, de fapt, nu ai indraznit sa-mi spui mie, cat si tie insuti, in viu grai ceea ce ascunzi sub o lipsa de exprimare catarctica. Sau poate asta vroiam eu sa aud. Am o dorina de a fi spectatoare la drame. Nu cele create voluntar, ci cele existente chiar si atunci cand nu vrem sa existe, cand ne mascam in simplu si obisnuit.

Vreau ce vreau... si gandul imi revine la tine. Nu te vreau temporar, te vreau pentru zile care sa-mi para vesnice. Desi inca nu te cunosc. Acum ma refer la tine ca si trecut, tot ceea ce am avut parte fizic si mai mult de atat, cat si ceea ce-mi doresc, la nivel imaginativ, sa tot am. Te vreau langa mine in fiece noapte. Sa-mi fii lumina si intuneric. Dulce si amar. Sa fii sexual si rece. Sa fii orice si atat. Doar sa fii, nu sa existi. Sa te manifesti cumva. Vreau sa avem jocurile noastre de copii-adulti. Nu te vreau dus de moara indiferentei, neoprita. Nu te vreau un robot. Te vreau uman. Poate astfel imi zici ca te doare, dar altfel ma doare pe mine sa vad cum te dezumanizezi. Cum te ascunzi in fiece zi, la nesfarsit apeland la vechile mijloace searbade de a atinge un gram de multumire.

Te simt pulsandu-mi in vene, inotand in acvariul fiintei mele. Impartim locuinta fizica si totodata noi doi o transcendem, iar astfel ne atingem sufletele. Imi place atunci cand imi saruti porii pielii cu limba, ca si cum ar fi o alta gura acolo ce s-ar dori gustata prin joc de miscari. Ador sa-ti simt glasul si muscatura buzei de jos cand simti fiorii mei ca facand parte din tine. Imi saruti fiece centimetru al corpului si apoi ma abuzezi subit. Imi profanezi comorile pe care tocmai le-ai ingrijit atat de maiestrit. Stii ca-mi pierd controlul, chiar si de-as vrea sa ripostez. Ma las purtata de tine... prin tot. Te las sa ma detii in orice mod posibil. Sa ma sfasii pana tip. Apoi te opresti si ma lasi sa te detin eu. Imi place sa-mi plimb unghiile ferm si apoi mai apasat pe piela ta dura, masculina. Totul se stinge, notiunea de timp exista in alte minti decat ale noastre. Nu mai simtim ca existam doar fizic, ci alegem sa dam drumul la realitatea halucinatorie ce o traim. Traim si ceea ce nu am perceut ca fiind "real".

Ramanem amandoi unul inclesat in abisul celuilalt. Nu e o poezie triviala, in care crezi ca a iubi inseamna un ideal si ca noi doar ne amagim suferind in mod dependent de un suflet ce nu-l vom putea atinge niciodata. Acum e real. Daca il traiesc, il simt, il respir, inseamna ca e real. Are toate caracteristicele necesare sa fie numit demn de existenta. Atat cat e. Timul nu mai exista. Noi nu mai avem control acum, dragule.
" Spui prostii, exagerezi," imi murmura el.
Il ascult curioasa - desi, cumva, simt acea senzatie de frustrare, de neacceptare din partea lui. E ca si cum ai vrea ca persoana cu care iti imparti o parte din tine (poate chiar toata, uneori), sa nu se mai hraneasca egoist cu bucati din tine. Dar aici nu mai cer nimic. Stiu ca nu putem fi la fel, putem doar sa ne simtim astfel.

A iubi e atat de... complex. Traiesti o viata intreaga, si, de fiecare data, afli ca e mai mult decat ce ai trait. E ca un loc interminabil. Pentru mine, iubirea - acest termen, sau unul dintre termenii folositii foarte frecvent si mai ales, abuzat in mod stupid, ca o piesa de teatru, o melodrama - inseamna un ideal divin. Suna prea teribil de perceput pentru simplitatea umana. Adica, de ce sa vrei lucruri atat de irationale? Ahh, transrational, imi place mai mult termenul asta. Face ca perceptia noastra sa poata acumula mai mult decat banalul din existenta. Deschidere totala a unei fiinte in fata celeilalte. Ca o camera ce se lasa inundata de o mare. Tu in mine si eu in tine. Amandoi intr-unul. Dragostea e Intreg. O parte a unui intreg nu se va simti niciodata cu adevarat implinita, in lipsa celeilalte perechi ale sale. Totodata, acea parte e un intreg la randul sau, unul mai minuscul. Acea parte ce vesnic tanjeste dupa o completare a ceva, avand mereu senzatia unui gol intern. Golul ala sunt eu. Iar tu esti o reflexie de-a mea. Avem oglinzi peste tot, dar nu ne privim decat superficial in ele, mult prea fizic.

Si cred mai mult de atat despre dragoste, iubire, sau orice alt sinonim... Dupa cum simt, cred mai mult... Candva, o sa stiu sa-ti arat, sa-ti descriu si sa te fac sa intelegi. Sau poate ca si tu o sa te faci inteles...
Acum las iluziile sa devina realul dorit.

E timp, fiindca ceasul nu exista cu adevarat.

Trecut in prezent

Acum e noapte. E iarasi noapte, la fel ca acum o mie si o suta de ori. Totusi, ceva pare schimbat, metamorfozat intr-o noua existenta. Noaptea asta pare la fel ca una dintre acelea pe care ai ales sa le aduni intr-un loc strain celoralti si ermetizat. Ai construit bariere si acum par sa se desfaca. Incet si treptat, franturile de lumina ale lunii le profaneaza micile deschideri.

Au trecut atatea batai ale ceasornicului, atatea lumi au disparut si unele au aparut pentru prima data. Ai creat si ai distrus in acelasi timp. Ai si murit. Te-ai pierdut si te-ai regasit. Ai fost in agonie si extaz. Acum? Acum esti doar intre ele. Te-ai uitat in oglinda si ai vazut o minte vida, ai vazut incapacitatea de exprimare estetica si veleitatea pentru a fi mereu 'aici si acum'. Dar ai uitat, in mod paradoxal, te-ai uitat pentru o clipa infinita.

Trecutul nu e niciodata sters. Poate fi doar ignorat intr-o anumita masura, depinzand de propria ignoranta a fiecaruia.Daca ne-am intoarce capul de la "lumina de la capatul tunelului" oare ce ar fi? Ne-ar astepta o alta lumina sau ar fi pur intuneric?
Rar sunt nopti in care sa... efectiv simt. Si acum asta fac. Simt un miros de trecut, unul de care am incercat sa ma desprind prozaic, fara sa-l transform. Am uitat sa mai transform. Nu ma intelege gresit, te rog, ma refer la uratul meu. Uratul meu care, in fel superficial, a devenit atat de frumos. Fiorul nu dispare niciodata, orice altceva... poate, dar nu el.
Scanteia focului tresare susceptibil la bataia vantului, facand ca inima mea sa bata in corelatie cu ea. Energia calda continua sa creasca pana parca ma duce tot mai aproape de Focul Suprem. Totul e in crescendo.

Inchid ochii si vad mii de umbre si lumini de felinare. Vad dealuri si masini parcate prin ascunzisuri. Vad si simt mirosul de fum, fum de la focul unor case. Fumul de la tigarea ta nu l-am uitat, inca il am impregnat in vene, imi pulseaza prin sange. Curge prin mine si ma indunda. Te vad si pe tine, pe voi. Asemnarea indubitabila ce va intregeste. Pe deal, aici, ma duc sa-ti revad trupul miscandu-se molcom langa mine. Iti simt parfumul masculin, care subtil imi incalzeste pielea si ma aprinde iar si iar. Sunt luminarea ta acum. Silueta ta imbracata in negru si modul reflexiv asupra cuvintelor si reactiilor mele.

Am stiut ca te iubesc din clipa in care mi te-ai alaturat in noapte, in tot ce intuneca sublim existenta. Nu am stiut sau n-am vrut sa te iubesc altfel. Am fost doi amanti. Am tradat singuratea pentru compania ta. Apoi te-am tradat pe tine pentru ea. Iubirea mea a avut mereu un caracter ciudat, pe care n-ai reusit sa-l intelegi in mod constient.

De asta sunt aici... acum. Aici e prezentul si nu-ti mai simt fiinta, doar te vad ca omul ce esti acum; normal si superficial. La fel ca mine. De asta iti spun ca am uitat sa simt, sa ma simt si sa te simt.


Iarta-ma... draga trecut.

Si spune-mi tu, in ce fel trecutul e doar un simplu trecut?



 "Me maldices con la respuesta de que ya no sientes nada"